luni, 20 septembrie 2010

Ghimpoșii și/sau ghimpoasele









Nea Gică - bunicul fotoreporterilor
GÂNDUL, ianuarie 2008 / Text: Gabriela Doboș / Foto: PRO IMAGE

Lui Gheorghe Onofrei i-ar fi fost hărăzit să devină actor, dar a ales să surprindă realitatea prin vizorul camerei de fotografiat. Nea Gică - cum i se spune în breasla ieşeană - e cam de-o vârstă cu aparatul cu burduf. Cel portabil. Regretă și acum că nu s-a născut înspre era digitală a fotografiei.


Înrolat la “Arici Pogonici” şi “Luminiţa”, “Jurnalul de Est” îl lasă la vatră – peste nici două săptămâni – după 52 de ani de ziaristică. Din clasa a doua a mânuit aparatul foto şi condeiul, iar de la 16 ani a fost zeţar al propriilor texte.
Nea Gică trăieşte încă fabulos. Este aviator, paraşutist, planorist, vânător, pescar, agricultor. Pe timpul zeţăriei a fost şi motociclist şi - după “originala înghesuială din ’89”, cum spune revoluţiei – “gaterist” în obşteasca tentativă de a deveni întreprinzător. Pofta nestinsă de libertate a rămas numitorul comun al neobişnuitelor sale pasiuni.

Fiica lui Gheorghiu Dej - primul său redactor-şef

Când vorbeşte despre copilărie, se întunecă. “Am fost orfan de la 3 ani. Tata a fost căpitan, pilot în război şi doborâse avioane ruseşti care erau mascate cu însemne nemţeşti. Ordonanţa lui, la cancelarie, i-a pus otravă. Am trăit foarte greu…”, şi-a developat sufletul nea Gică. Aşa că, la nici 8 ani, din ziua când i s-a pus eşarfa de pionier, a fost condeier şi fotoreporter. Primul redactor-şef i-a fost Lica Gheorghiu (fiica lui Gheorghe Gheorghiu Dej), care l-a pus să scrie despre delegaţia rusească petrecută prin Iaşi până la statuia Eroilor Sovietici. Cadrele imortalizate la depunerea jurământului - un Optior cu peliculă îngustă - i-au netezit calea spre fotojurnalism. A fost răsplătit cu o tabără la Bicaz, în satul de sub barajul “Vladimir Ilici Lenin”. Nici 9 ani nu avea când şi-a meşterit camera obscură, laboratorul şi un aparat de mărit cu ramă îngustă. În clasa a V-a, a lăsat Pogoniciul pentru “Scânteia” pentru că noul său aparat de mărit, Krokus, scotea 13x18. Fotoreporter la Flacăra Iaşiului fiind, la 14 ani, s-a nimerit la un concurs de paraşutism. În timp ce i se atârnau saci cu nisip de cureaua pantalonilor, pricepuse cum se trage maneta, dar era tămâie cum se cârmeşte paraşuta. “Trebuia să surprind când se deschide paraşuta unuia. Când s-a deschis a mea, am simţit că pleacă oasele din mine, iar paraşuta m-a dus unde a vrut”, povesteşte păţania. Au urmat cursuri de planorism, lansări cu motoparapanta şi vreo 300 cu paraşuta. “Abia la 18 ani am început cursuri de pilot, că nu mai trebuia acordul mamei. Am brevet pentru monomotor amator. Cel mai mult mi-a plăcut pe AN 2. Am vrut să zbor la utilitară, dar acolo am abandonat. Trebuia să ştii şi muşuroaiele, tot, pentru că zburai printr-un nor, aproape de sol”. Plăcerea zborului e nativă. Bunicul a fost pilot pe avion cu aripi de pânză şi rezervor sub scaun. A fost doborât de artilerie în Primul Război Mondial.

Supravieţuitor de la Târgu Mureş ‘90

A intrat în tipografie la 16 ani, pentru următorii 26. Ziua se documenta, fotografia, scria şi developa, mergea la liceul seral, apoi la “Ştefan Gheorghiu”, şi noaptea era zeţar. “Îmi paginam textele şi îmi aşezam pozele. Dar la tipar se pierdea mult din fidelitatea pozei. Rotativele ruseşti, cât un vapor, nu suprapuneau bine. Se muncea mult şi dacă nu convenea vreunui conţopist, o luam de la capăt. Scriam pe Social, făceam reportaje, dar cenzura modifica de nu recunoşteai textul. Lucrând la tipografie literă cu literă, învăţasem stilul şi la textele mele nu mai aveau ce schimba. Pozele trebuiau să aibă tractoare cu fum gros, să se vadă că se munceşte”, şi-a amintit zeţarul-jurnalist.
Cea mai cruntă experienţă gazetărească: 15 martie ‘90. Cazat în Târgu Mureş la Grand Hotel, a fotografiat conflictul etnicilor maghiari. “Am prins cum îl omorâseră pe şofer şi intraseră în biserică. M-au pus într-o pătură, m-au lovit cu ranga şi au vrut să mă arunce de la etajul 6. Desantul m-a salvat. Am ieşit din judeţ după ce am făcut din noroi M la plăcuţa de înmatriculare din Iaşi”, şi-a amintit încruntat.
Fotografia care îl urmăreşte a fost făcută la o crimă cu victime decapitate. “Gazetăria e ca meseria de poliţist”, a spus convins. Cea mai frumoasă imagine a sa imortalizată: o leoaică, o tigroaică şi o căţeluşă care se studiau în timp ce puii lor se jucau. Cel mai apreciat clişeu, premiat în Rusia: un copil care îşi tăia liniştit unghiile în timp ce se apropia ameninţător un tramvai uriaş, Tatra.


După pensie vrea să zboare

Pentru că nu poate sta locului, merge la pescuit sau vânătoare. Dă mai des vizorul aparatului foto pe cătarea puştii decât pe gută. “Nu le-am făcut de foame. Au fost animale pe care le-am admirat şi nu le-am împuşcat. Eram în stand, venise un iepure şi n-am avut timp să mă ascund. Se uita când la mine, când în urmă. Era urmărit de o vulpe, s-a aşezat lângă mine şi am împuşcat vulpea. Eu zic că mi-a cerut ajutorul”. Printre trofee: crap de 11 kg şi somn de 60 kg prins la Prut, iar la vânătoare mistreţ splendid colţat, ţapi nimeriţi între ochi şi un urs ţintit dar scăpat dincolo de graniţă.
O altă pasiune - turismul perpedes. Pentru că fotojurnalismul se face cu pasul, nea Gică a tăiat munţi şi ogoare.
A schimbat 14 motorete şi motociclete, vreo 8 maşini pe care doar el le-a şurubărit. A învăţat să facă de la tencuieli la instalaţii sanitare. 4 ani şi-a căutat casă la ţară, să fugă de bloc. De atunci nu mai are nevoie de doctor. După ce termina cu ziarul, lăstărea sau altoia, punea răsad ori iriga cu picătura. “Rodul viei stă în vârful foarfecelui. Trebuie să vorbeşti cu butucul”, a recomandat. La pensie vrea să facă agricultură, să zboare la utilitară (acum modernizată) şi să vâneze. Nu mai vrea gazetărie pentru că a ajuns mijloc de trai. “Şi acum e cenzurată, dar atunci erai tratat ca un ziarist. Acum îţi dă lumea aparatul de pământ”, a spus afectat. La pensie, o să declanşeze mai rar digitalele de ultimă generaţie, drăcovenii al căror soft au aruncat în derizoriu obscurul, laboratorul cu pensete şi hârtie fotosensibilă, tancurile şi soluţiile de developare.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Valiza cu voievozi
GÂNDUL, aprilie 2008 / Text: Gabriela DOBOȘ / Foto: PRO IMAGE

Când nu poartă pe umăr bolovanul şi ocaua lui Cuza, Moş Ion Roată, alias Petrică Ciobanu, suie Copoul şi, până la stadion, salută domnitorii sculptaţi. Înainte să pună opinca pe turnantă, schimbă ocaua cu o halebardă, un iatagan ori o sabie. Când îl întruchipează pe Mihai Viteazu, când pe Ştefan cel Mare, Charlie Chaplin, Napoleon ori Păcală. În valiza lui de butaforie încap şi Tudor Vladimirescu, Vlad Ţepeş, Cuza Vodă, Tândală, Don Juan, ţiganca, samuraiul şi contele Dracula.


Cam de vreo jumătate de veac, Petrică Ciobanu se află în stagiune. Este regizorul propriei dramaturgii şi un teatralist atipic între Carpaţi. La 72 de ani este mascotă cu legitimaţie la Politehnica Iaşi, iar o dată la cinci ani îşi ia licenţa de actor amator. S-a şcolit la nivel superior în inginerie hidrotehnică şi încă oftează că n-a luat din prima admiterea la Actorie. Spune că a dobândit harul de a aduce victorii şi de aceea vroia să devină mascota Naţionalei de fotbal. În 2001, Gică Hagi l-ar fi izgonit de pe Ghencea, așa că nu a avut altă cale decât revină în Copou, să scoată Poli din C. A săltat-o şi din B, iar din 2004 pune umărul să ţină echipa în prima ligă. Paradoxal, nu este microbist. Habar nu are cum îi cheamă pe jucători şi ştie pe nume doar oficialii alb-albaştrii.


Nici până acum n-a găsit leacul să se vindece de teatru. S-a contaminat la primul rol. Era adolescent când a jucat, într-o tabără, comedie. Râsul năvalnic şi aplauzele I-au marcat într-atât încât şi acum le caută. Prima oară a urcat pe-o scenă adevărată alături de-o pereche de boi, aduşi de-o rudă în “Baba Hârca”, cu Miluţă Gheorghiu în rol principal. Trei ani a făcut Petrică Ciobanu figuraţie la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” şi la Opera Română din Iaşi, să fie sigur că nu ratează admiterea la actorie. Dar ideea lui “genială” a stânjenit pe cineva din comisie şi a fost respins. Şi-a luat licenţa în construcţii hidrotehnice, iar până la pensie a muncit conştiincios, dar lipsit de patosul cu care ar fi slujit Râsul şi Plânsul. Ultimul deceniu ca inginer s-a scurs la Stânca Costeşti, pe firul Prutului. În timpul liber, Petrică Ciobanu dădea reprezentaţii ca imitator a 60 de animale, ca mijlocaş în “Echipa Râsului” la “Varietăţi pe gazon”, ori ca actor în “Take, Ianke şi Cadîr”, “Nota zero la purtare” sau “Oamenii care tac”. Absolvise cu lauri Actoria, dar la Şcoala Populară de Arte.
Era student când se amorezase de Adela din “Liliacul”, o soprană brunetă în spectacolul căreia figura. O zărise în public la altă reprezentaţie şi căutase loc lângă ea. La a treia întâlnire s-a dumirit că era o altă Adelă. “Semăna perfect cu solista din Liliacul”, se pardonează. Cu “Adela” lui împarte traiul de 45 de ani. Îl mai cicăleşte că târâie valiza care trage şi 23 de kilograme, dar îi împunge cu acul mantiile ori tunicile să i le ajusteze.
Păcală îi este personajul cel mai drag. “E al nostru şi e amuzant”, spune. A fost şi primul costum pe care şi l-a procurat: iţari, cămaşă, brâu, căciulă de-un metru şi opinci de jumătate. L-au uscat la buzunare costumele de ţigancă, Napoleon, Chaplin, Moş Ion Roată şi Tândală. Locuinţa a ajuns depozit de recuzită. Vestimentaţiile şi butaforia pentru Cuza, Ţepeş, Ştefan cel Mare, Vladimirescu şi Mihai Viteazu le închiriază.


De 1 decembrie, îl întruchipează pe Mihai Viteazu, iar la 24 ianuarie, pe Moş Ion Roată. Din ‘99, depune jerbe de Ziua Unirii cu Ion Iliescu şi Traian Băsescu la statuia lui Cuza Vodă şi pe lespedea domnitorului din biserica “Trei Ierarhi”. Preşedintele Iliescu ar fi încercat să îi ridice pietroiul, butaforie pe care Moş Ion Roată o ţinea pe umăr. “Trebuie dat jos bolovanul de pe umerii poporului!”, i-ar fi recomandat actorul. Ion Iliescu i-a replicat: “Unde-s doi, puterea creşte”. Când era Păcală, s-a pozat cu Emil Constantinescu înainte să ajungă preşedinte. “I-am purtat noroc”, crede Petrică Ciobanu. Tot Păcală era când a fost pozat cu MM Stoica, numit Tândală de un ziar sportiv. Era Ştefan cel Mare când a dat mâna cu Răzvan Lucescu, ceferist cu Mircea Rednic, avea un pechinez roşcat în braţe când a dat noroc cu Ioan Andone, antrenorul “câinilor roşii”, şi era Vlad Ţepeş când i-a dat lui Corneliu Vadim Tudor ţeapa să “împungă duşmanii”.
Petrică Ciobanu are contract cu Poli Iaşi, miluit la fiecare meci cu 35 de lei. Nu rămâne nici cu jumătate după ce dă chiria pe butaforie. Scenariul lui: lasă acatiste la Mitropolie, roagă şi voievozii să aducă victoria, însoţeşte echipa de la vestiare, dă noroc cu jucătorii ieşeni - “să îi încarc să câştige” - şi face turul gazonului, deghizat. Se bucură la aplauzele galeriilor adverse. “Când Ionuţ Popa nu vrea să dea noroc, pierde meciul. Nu mă lasă să intru cu el. Vrea să culeagă singur aplauzele”, crede mascota de la Poli. Petrică Ciobanu spune că, prin televizor sau de pe Ghencea, ar fi ajutat Naţionala să se califice la campionatele mondiale, dar echipa a pierdut doar că nu l-au luat în Italia şi apoi în SUA. Acum speră că preşedintele Băsescu o să-i descurce drama cu pământul moştenit şi visează că Victor Piţurcă o să-l convoace pentru Euro 2008. În valiza lui cu voievozi ar duce și norocul ca România să învingă Franţa, Olanda şi Italia.

vineri, 10 septembrie 2010

Colina Repedea, în vârtejul nepăsării
ROMÂNIA LIBERĂ, septembrie 2008 / Text: Gabriela Doboș / Foto: PRO IMAGE

Cea mai semeaţă dintre cele şapte coline ale Iaşiului, Repedea – devenită simbolul geologiei româneşti –, îşi trăieşte declinul. Dacă Marea Sarmatică, atunci când se unea cu orizontul peste aceste ţinuturi, a trudit cam 10 milioane de ani să zidească într-un povârniş fauna fosilă, de câţiva ani (secunde la scară geologică), colina Repedea este scobită cu sârg pentru temelii, faţade, garduri de vile sau cavouri. Preţiosul afloriment a ajuns sălaş al depravării, al întrunirilor mistice, concertelor hard-rock sau demonstraţiilor pe roţi. Totodată, este groapă de gunoi, păşune, latrină, tainiţă pentru nelegiuitori sau loc unde se încing grătare. O colonie de lilieci statornicită în grotele calcaroase a fost decimată şi alungată de focurile de tabără ale aşa ziselor ceremonii magice. Despuiat de arbori şi arbuşti mai ales înspre partea care priveşte spre Iaşi, zăcământul riscă să alunece la uşoare zgâlţâieli telurice. Indicatoarele către rezervaţie au avut viaţă scurtă, coşuri de gunoi nu au existat vreodată, iar zona cu adevărat periculoasă nu a fost nicicând îngrădită sau iluminată. Mai mult, Legea 18 a împroprietărit clienţii politici cu periferiile acestui monument al naturii.


Întâia rezervaţie geologică şi paleontologică

Investigaţiile geologice atestă că cele aproape 3.800 de hectare ale Iaşiului au fost, acum 1,3 miliarde de ani, ocupate de munţi crenelaţi. După ce plusul din relief a devenit minus, Iaşiul ajunsese “navigabil”, mările cotropindu-l în trei rânduri. Ultimul luciu, cel sarmaţian, a lăsat - după neobosite transgresiuni - o comoară geologică, pe alocuri cu grosime de aproape 1.500 de metri. Eminentul geolog Grigore Cobălcescu (ai cărui discipoli au fost Grigore Antipa şi Emil Racoviţă) a descoperit, în 1862, într-o scobitură iţită în Repedea, bogatul zăcământ fosilifer captiv în calcar oolitic. A studiat temeinic raritatea naturii înainte să iscălească lucrarea “Calcariul de la Răpidea”, în fapt actul de naştere al geologiei, paleontologiei şi stratigrafiei româneşti, scriere însoţită şi de întâia hartă geologică a ţării. Cobălcescu a făcut observaţii ştiinţifice valabile până astăzi, numind podiş dealul cu aparenţă muntoasă. La 90 de ani de la descoperire, Repedea a capătat blazon de monument al naturii şi a devenit întâia rezervaţie geologică şi paleontologică din România. Şi Consiliul Judeţean Iaşi a admis, abia în 1994, după o inventariere UNESCO, că natura a meşterit în colina dinspre miazăzi o lucrare arhitectonică preţioasă şi a decretat protejarea perimetrului de 47,47 hectare şi “regim sever” în afloriment. Oficialităţile s-au îngrijit şi de zona tampon, împădurită des pentru a stabiliza colina şi a atenua eroziunea abrupţilor pereţi de marne şi gresii calcaroase.
De un veac şi jumătate, cercetătorii nu mai contenesc cu studii morfologice, paleontologice, lito şi biostratigrafice, geochimice, geofizice, sedimentologice, iar botaniştii cu clasificarea rarităţilor fluoristice. Şi avifaunistica a devenit arie de interes ştiinţific, peste 120 de specii de păsări fiind aici declarativ ocrotite. Unicitatea colinei se datorează şi actualei poziţii geografice: la limita Podişului Central Moldovenesc cu Câmpia Moldovei şi la întrepătrunderea silvostepei cu pădurea.


Doar unu din cinci copaci a rămas înfipt în sol

Deşi bate spre 400 de metri altitudine, colina Repedea prezintă concavitate adâncă spre afloriment. Are aspect de amfiteatru, cu pereţi abrupţi găuriţi de caverne. În grotele de aici şi-au găsit provizoriu refugiu localnicii în timpul războaielor sau când natura a fost prea aspră. Din perioada postbelică, rezervaţia a devenit carieră de piatră pentru sărmani, iar înspre zilele noastre, pentru închiaburiţii care plătesc măcar 30 lei pe fiecare metru cub, să-şi faţeteze vilele ori postamentele locurilor de veci cu preistoricele moluşte bivalve. Din cele cinci poligoane folosite până nu demult la escaladă, două s-au furat. Nici Poliţia, nici autorităţile nu pot stopa jaful de la Repedea. Mai mult, înspre toamna lui 2007, mii de copaci din zona tampon au fost doborâţi şi vânduţi cu nici 300 lei căruţa. Hoţii aveau însă frică de Dumnezeu: nu porneau duminica drujbele. Doar în zori şi în amurg, căruţele împovărate şi înmatriculate cu plăcuțe de… Italia se încolonau pe şosele, sporind localnicilor din Păun, Pietrărie sau Bârnova rezervele de lemne pentru foc. Comisarii Gărzii de Mediu au socotit atunci că, pe 38,5 ha, doar unuia din cinci copaci i-au mai rămas rădăcinile înfipte în sol. La vederea tăpşanului proaspăt despuiat, poliţiştii n-au fost mişcaţi. Au invocat proprietatea particulară din perimetrul monumentului naturii. Academia Română care a pasat tutela rezervaţiei Clubului de Turism şi Ecologie “Turistor” Iaşi, Primăria Bârnova (cu o o bucată însemnată din rezervaţie în registrul cadastral) şi Consiliul Judeţean Iaşi au constatat jaful, dar nu au ripostat. Aşa zişii proprietari de pădure erau obligaţi să asigure pază silvică şi nu puteau doborî perdeaua vegetală neautorizaţi măcar de ocoalele silvice Ciurea şi Dobrovăţ. Cârdăşia dintre autorităţile care au împroprietărit, politic şi abuziv, beneficiarii lemnului furat şi cei ai terenurilor a făcut ca despăduririle masive să fie trecute cu vederea. Un inventar arată lucrul în zeci de speţe penale şi sumedenie de amenzi contestate, deci neonorate.


Bordeluri clandestine

Rezervaţia Repedea se degradează vizibil. Agenţia pentru Protecţia Mediului Iaşi sau custodele “Turistor” au organizat în van controale, evenimente şi plasări de fluturaşi pentru conştientizarea cetăţenilor. Puncte de atracţie a studenţilor şi cercetătorilor, turiştilor dar mai ales ieşenilor amatori de grătare, platoul şi aflorimentul nu sunt patrulate de poliţişti ori de jandarmi. Poate şi de aceea codrii rezervaţiei s-au “volatizat”, mormanele de gunoaie au sufocat tot mai multe specii rare de plante, iar puţinii arbuşti au ajuns perdea pentru bordeluri clandestine.
Frigul determină localnicii să continue şi iarna jaful prin codrii colinei, iar vara să încarce în căruţe sau în maşini metri cubi sau chiar pereţi întregi din zăcământ.
Deşi declarat monument al naturii, dealul Repedea nu a avut statut de obiectiv turistic. Poate de aceea pitoreasca zonă cu “regim sever” nu a fost vreodată îngrădită, cu toate că drumeţii care se aventurează şi noaptea riscă să se prăbuşească de la mai bine de 10 metri. Doar vacile în cirezi şi oile în turme pot să meargă pe muchiile zăcământului şi chiar să ocolească monoliţii în chip de trovanţi din amfiteatrul sarmaţian.
Acoperit cu sol în strat gros, plafonul grotelor – un imens platou pe care stă înfipt releul de radio şi televiziune – este vălurit mai ales înspre Iaşi, acolo unde dealul alunecă în alt hău. Numai o cruce strâmbă avertizează că pericolul pândeşte dincolo de braţele metalice.
O parcare a fost cândva amenajată, însă scoarţa s-a frământat laolată cu asfaltul. Două containere sunt mereu goale pentru că drumeţii leapădă până acolo gunoaiele. Câţiva stâlpi luminează când şi când parcarea, dar nu şi zona periculoasă, unde zăcământul a ieşit de sub scoarţă. Doar potecile meşterite cu pasul şi drumeagurile escavate de roţi întretaie laturile domoale ale pereţilor calcaroşi. Perdeaua de arbuşti şi grotele zăcământului au devenit latrine pentru că pe platou nu există grup sanitar.
În semipeşterile colinei Repedea, trecătorii au lăsat amintiri spre plafoane, dar mai ales pe pardoseli. Au afumat pereţii şi, până acolo unde s-au putut cocoţa, au scrijelit inscripţii sau au făcut graffitti, mai ales pe arcade şi pilaştrii calcaroşi. Podelele ilustrează cel mai bine simbioza prezentului cu preţioasa moştenire geologică: cârpe adunate în mormane, obiecte din plastic, stive de mangal sau cioburi. Aproape că nu există turist care să nu plece cu calcar oolitic având captive cochilii sau mulaje ale moluştelor sarmaţiene, aşa cum plantele ori insectele stau ferecate în chihlimbar. Suvenirul este uşor de desprins, roca fiind neaşteptat de sfărâmicioasă, mai ales în exteriorul grotelor, acolo unde este biciuită de ploi şi vânt.


Baba de la Repedea

Deşi greu încercat în ultimele decenii, amfiteatrul de la Repedea păstrează o sculptură spectaculoasă. Straturile grezoase cafenii par file groase din piatră pe alocuri aşezate matematic în cuvertura calcaroasă. Acolo unde curenţii marini s-au sucit în vârtejuri, au fost stivuite spiralat. Câteva gârlice prea strâmte pentru statul unui om duc spre “măruntaiele” zăcământului, dar intrândurile sunt blocate cu gunoaie. Altele seamănă cu nişte chilii arhaice. Un povârniş calcaros şi uşor înclinat întruchipează, în stânga amfiteatrului, una din Babele Bucegiului.
Din dorinţa de a salva cel mai preţios sit geologic şi paleontologic din ţară, numeroşi şcolari şi studenţi din Iaşi au încercat în câteva rânduri să dea o lecţie autorităţilor. Au strâns tone de gunoaie ba, mai mult, au făcut un inventar, vara, la un sfârşit de săptămână. Aşa au costatat că, într-o singură zi pe platoul şi în aflorimentul de pe Repedea se strâng cel puţin 800 de oameni şi se aprind cel puţin 63 de focuri.
Plusul care tinde în natură doar spre minus, şi invers, ar fi făcut ca vântul să desfacă, firimitură cu firimitură, zăcământul fosilifer de la Repedea, iar îngheţul şi vipia să-l măcine în pudră. Chiar dacă natura a trudit milioane de ani să ridice într-o colină pardoseala Mării Sarmate, a 7-a colină a Iaşiului riscă să alunece sau să dispară mult mai devreme, în doar câteva secunde geologice.

joi, 9 septembrie 2010

Rotonda cu trei hramuri
GÂNDUL, septembrie 2006 / Text: Gabriela Doboș / Foto: PRO IMAGE

Boierul Constantin Lupide Balş a şovăit îndelung până şi-a găsit Ierusalimul. A prăpădit cufere cu galbeni numai să aducă Oraşul Sfânt spre inima Moldovei. În marginea Leţcanilor (comună care tiveşte Iaşiul) a semeţit, spre mijlocul lui 1700, o mirifică biserică rotundă, rămasă unică în Europa. La scară redusă, lăcaşul citeşte planurile bisericii „Sfântul Mormânt” din Ierusalim.


Neobişnuita formă a fost pusă pe seama neoclasicismului rusesc, în vogă în deceniul 9 al secolului XVIII. Patru pilaştri cu capiteluri ionice, sfârşite cu Tore desfăcute, reazămă pridvorul strâmt de pronaosul Rotondei. Deasupra, stă înţepenită clopotniţa. Înăuntru, o boltă desprinde în scurt pronaosul de naosul globular. Un balconaş de-o persoană priveşte spre catapeteasma arcuită. Sfântul Altar, mai scund, a fost lipit de naosul sferic, înalt, peste care străjuiesc două cruci, captive în turle minuscule. Rotonda Leţcaniului pare strâmtă. Aduce mai cu seamă cu un paraclis.


La interior, sfinţi cu ochi mari, frumos înveşmântaţi, au coborât din ceruri şi povestesc Biblia în culori vii. Se odihnesc în registre şi parcă privesc credincioşii în ochi, de oriunde ar fi ţintuiţi. Icoanele din uşile diaconeşti şi împărăteşti sunt stranii, în contrast cu veşmântul mural. Picturile din Sfântul Altar sunt întunecate şi aduc cu stilul lui Nicolae Grigorescu din tinereţe, regăsit la biserica mănăstirii Zamfira. Murala „fresco” este splendidă după proaspăta restaurare, isprăvită în 2000. Două ferestre de-a stânga şi de-a dreapta naosului trimit dâre de lumină, sclipind mai cu seamă aurul din nimburi. Pentru că s-a cerut întru sfinţire, Dimitrie Izvorâtorul de Mir patronează Rotonda. Sfântul Spiridon, vechiul patron, ocupă icoana hramului din poarta diaconească. După cum glăsuieşte în greacă pisania de la 1740, hramul dintâi a fost Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena deoarece Elena a Bizanţului a construit prima biserică în plan rotund, cea de deasupra mormântului Mântuitorului.
Un mare incendiu a mistuit - la 1830 - odoarele, podoabele, pictura, strana, catapeteasma şi mobilierul. De aici pierderea de memorie şi alegerea altui hram. Cutremurul din 1940 şi tornada din 1994 au şubrezit şi decopertat Rotonda, reconsolidată fragmentat până spre 2000 (prinsă chiar în centuri de beton armat) de preoţi prividenţiali pentru straniul sălaş al lui Dumnezeu.


Zugrăveala exterioară este tristă, gri în genere, pe ici-colo înverzită, coşcovită sau înnegrită la muchii de umezeală. Monumentul de gradul întâi din Patrimoniul Cultural Naţional este ocrotit de părintele Ioan Leonte. Deşi enoriaşii sunt mulţi la număr, dar sărmani, faţa bisericească nădăjduieşte că se vor găsi oameni înstăriţi şi milostivi care să înveşmânteze lăcaşul într-o nouă tencuială pentru a salva splendida murală din interior, deja biruită de igrasie spre boltă şi la contopirea naosului cu jertfelnicul.

marți, 7 septembrie 2010

Temnița evreilor, transformată în discotecă
ROMÂNIA LIBERĂ / Septembrie 2008 / Text: Gabriela DOBOȘ / Foto: PRO IMAGE

1941, zorii ultimei duminici din iunie. Cu braţele ridicate, smulşi de lângă prunci, surori, soţii ori mame, evrei de toate vârstele sunt îmbrânciţi cu baionete ori cu patul armelor spre Chestura din Iaşi. Fatidic, primii au ajuns de bunăvoie în curtea fostului organ poliţienesc, amăgiţi cu un permis spre libertate. Unii sunt torturaţi în beciul clădirii în vreme ce plutoane de stirpe evreiască sunt îngrămădite în curtea din ce în ce mai strâmtă. Gloanţe mitraliate isteric le frâng vieţile. Ciuruiţii care se caină sunt stâlciţi cu bâte. În ograda-eşafod, mulţi zvâcnesc încă sub stive de cadavre. Viaţa picură şi din cei care s-au aruncat sinucigaş peste gard, atârnaţi de coama zidurilor.

2008, zorii unei duminici de septembrie. Jeep-uri, decapotabile şi limuzine înmatriculate acronimic ori explicit („MAF” - mafie, „HOT” - hoţ, „SEF” – şef, „CAP”, „VIP”, „BOS”) par abandonate sub ferestrele Chesturii, în uşa unui pub nocturn (numit, ironic şi sarcastic, „Taverna cu fantome”), a unei discoteci amenjate în beciurile torturii şi a unui restaurant care tolerează, contra cost, „orice tip de evenimente”. Muzica şi chiuiturile mitraliază liniştea. Pace este doar după fereastra unei firme care branşează calorifere la centrale termice. Un ins părăseşte o petrecere cu dar. Cu telecomanda îşi caută bolidul, scuipă lângă pneu după ce stinge cu adidasul fosforescent un sfert de ţigară. Sub pavele, sângele asasinaţilor poate nu s-a uscat. Doar o gravură întunecată (înşurubată postdecembrist culmea, nu de autorităţi, ci de comunitatea evreiască) binecuvântează amintirea lor.



Iertare pentru pogrom

Tocmai casa lui Garabet Ibrăileanu de pe uliţa Sfântul Ilie ajunsese scena genocidului de la Iaşi. În vastul subsol s-au comis torturi de neînchipuit, a fost şi carceră, iar curtea lungă ajunsese fabrică a morţii. Cu două decenii înaintea masivelor execuţii, în 1921, Ibrăileanu zidise semeţul imobil pentru reşediţa permanentă a revistei „Viaţa Românească”, mutată din propriul domiciliu. Romancierul era secretar de redacţie şi apoi redactor principal la periodicul care publica şi scrieri ale lui Sadoveanu, Topârceanu, Phillipide, Hogaş şi Ionel Teodoreanu. Spre finele vieţii, Ibrăileanu înstrăinase clădirea administaţiei ieşene. Slujbaşii Chesturii guvernau imobilul în „duminica aceea” de Cireşar, când la Iaşi s-a stârnit ceea ce avea să fie cel mai mare pogrom legionar din ţară, care le preceda şi le depăşea în atrocităţi pe cele de la Dorohoi şi Bucureşti. Pe atunci instituţie superioară Comisariatului, Chestura a căpătat un stigmat pe care tinerii nu îl cunosc. A fost eşafodul a mii de nefericiţi de sorginte ebraică.
Localnicii evrei nu au fost înecaţi, gazaţi, mistuiţi în cuptoare născocite de minţi bolnave, dar au fost ciuruiţi, stâlciţi, umiliţi şi încărcaţi în vagoane pentru vite, plimbaţi în zile toride fără destinaţie, apă, mâncare şi aer. Holocaustul de la Iaşi a îmbrăcat alte forme: execuţii, închiderea de vii în morminte pe roţi de fier sau aruncaţi de vii în gropi comune. Prigoniţilor li s-a atribuit „vina” bombardamentelor sovietice şi o falsă rebeliune înăbuşită exemplar, dar sângeros. Civilii, victime ale campaniei antisemite, au fost înarmaţi şi autorizaţi să ucidă. Bărbaţii erau preferaţii execuţiilor, dar convoaiele duse spre pieire aveau bătrâni, gravide şi prunci deopotrivă. Nici un cuvânt nu poate reda fidel umilinţa, tortura, groaza, dar mai ales suferinţa peste limitele suportabilului. Numărul real al victimelor de la Iaşi nu o să se afle vreodată din cel puţin două motive: precara evidenţă a dispăruţilor şi aprigul curent negaţionist. Evreii spun că Iaşiul ar fi fost decimat demografic, localnicii iudaici tinzând la jumătate din populaţie. Bună parte din istorici îi contrazic. Circa 14.000 de mozaici ar odihni de-a valma în gropi comune, unii acoperiţi de vii cu var şi pământ. Istorici admit mult mai puţine mii, sute chiar. În calculul suferinţei nu au intrat însă vreodată mutilaţii, răniţii, orfanii de pogrom. Printr-o hotărâre de consiliu local din aprilie 2000, municipalitatea a cerut iertare evreimii pentru pogromul de la Iaşi.

La numărul 6: „Tavernă cu fantome” şi beci-discotecă

Chestura de pe Sfântul Ilie a fost dată în administrare breslaşilor. Strada a fost rebotezată Vasile Alecsandri, iar „Mica Industrie” s-a înstăpânit pe clădirea organului poliţienesc de la numărul 6. După decembrie ’89, spaţiile au fost subînchiriate însă nu de adevăratul proprietar: Consiliul Judeţean Iaşi (care cumpărase imobilul de la Ibrăileanu). În 2001, Curtea Supremă de Justiţie a statuat irevocabil proprietatea deplină a Consiliului Judeţean. Sentinţa care a redat imobilul domeniului public nu poate fi executată nici după 7 ani. „Mica Industrie” SA şi doi chiriaşi – „Recons” SA şi „Central Juice” SA, una dintre ele falimentară – cheamă şi acum la bară slujbaşii judeţeni şi pe cei ai Ministerului Culturii, invocând fapte închipuite. În 2006, funcţionarii care executau sentinţa definitivă au fost... reţinuţi, amprentaţi şi cercetaţi penal, vinovaţi de neobrăzarea de a recupera patrimoniul public. De atunci, angajaţii Direcţiei Juridice şi Cancelariei au fost deliberat încâlciţi în litigii civile şi comerciale. Hilar este că firmele au lipit propriile sigilii, şi invocă vicii penale. În aprigul război al sentinţelor, sigiliilor, amprentelor, depoziiţilor şi tertipurilor avocăţeşti, clădirea de patrimoniu suferă. Pereţii exteriori sunt igrasioşi. Partea frontală poartă varul de la inaugurare. Chiriaşii afacerişti au investit în panotaj pestriţ, au perforat pereţii cu reclame la bere şi centrale termice şi încă mai aşează pavele peste caldarâmul măcelului. Parcarea se opreşte într-o terasă, iar de gard a fost lipit un music pub nocturn, cunoscut de rockeri ca „Taverna cu fantome”. Dacă în fostele birouri ale Chesturii s-au instalat bucătarii unui restaurant, fosta carceră şi sălaşul torturii din subsol a ajuns discoteca preferată a interlopilor şi tinerilor înstăriţi din Iaşi şi de aiurea. De partea cealaltă a clădirii (care găzduieşte şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor) a fost lipit un chioşc care meştereşte ştampile. Dacă i-ar redobândi proprietatea asupra imobilului, Consiliul Judeţean Iaşi, probabil în parteneriat cu Ministerul Culturii, ar renova clădirea lui Ibrăileanu. Printre noii chiriaşi ai proprietarului de drept s-ar număra fie Direcţia Naţională Anticorupţie, fie Parchetul Militar.

„Cât am strigat noi la Dumnezeu atunci...”

În ultimul convoi mânat spre Chestură au existat şi supravieţuitori. Uliţele centrale erau blocate cu morţi, la Chestură chiar evreii aruncau în camioane cadavre şi muribunzi deopotrivă, iar în centru alţii erau siliţi cu armele să spele sângele confraţilor asasinaţi. Convoiul a fost gonit spre gară, ticsit în vagoane pentru vite şi plimbat înainte-înapoi nici 20 de kilometri în 12 ceasuri, pe vipie. Trei zile şi tot atâtea nopţi au călătorit fără aer, însetaţi şi înfometaţi până la Călăraşi, făcând haltă doar pentru a descărca morţii din vagoane şi a-i arunca în gropi comune, unele chiar şi pe trei niveluri.
Leizer Finchelstein a supravieţuit „trenului morţii”. Acum 8 ani a acceptat cu greu să vorbească despre măcel şi vagoanele-mormânt. Avea 77 de ani şi lăcrima când povestea trăirile plumburii: “Iau în mormânt privirea mamei când nemţii şi otrepele au smuls şase băieţi, plus tata, de lângă ea şi cele trei surori. Vreo 100 de băieţi şi bărbaţi am plecat spre Chestură cu mâinile sus. Pe drum, mi-am dat seama că vom muri. Am văzut mulţi evrei împuşcaţi sau loviţi, căzuţi în sânge. La Chestură, soldaţii SS loveau în noi ca un ciocan pneumatic. Pe cine nimerea, acolo rămânea. În curte, abia ne puteam mişca. O noapte am stat în picioare, lângă cadavre aşezate, în teanc, la perete. Apoi ne-au încolonat şi ne-au dus la gară. Ne-au urcat câte 80 în vagon. De frică, ne-am lipit de spatele vagonului. A rămas gol la mijloc, aşa că au mai urcat 40 de inşi. Eram 120 într-un vagon în care 40 erau mulţi. Nu pot uita bezna, cum soarele ne fierbea şi cât ne era de sete. Puţeau cadavrele şi fecalele. Respirăm pe rând prin cioturile din scânduri. Băgam cămăşile ude de transpiraţie să facă un pic de condens sau dimineaţa să prindă rouă, să sugem transpiraţia. Nu mai ştiam de nici o ruşine. Am făcut bănci din morţii umflaţi de căldură. Cât am strigat noi la Dumnezeu atunci... Dacă era în al 7-lea cer şi tot trebuia să ne audă!”.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

FOTOREPORTAJ
Primul meci în Copou, în liga secundă de fotbal, a noii echipe... A.C.S.M.U. Politehnica Iaşi!

Debutul partidei: şut în mingea Nike inscripţionată cu pixul... Poli Iaşi


Pentru că meciul nu a fost transmis în direct, suporterii abia s-au văzut!


Primul gol acasă, în Divizia B


Izbândă pentru Neagoe şi Vlaicu


"Pod" de bucurie pentru căpitan


Bucurie şi pentru un mini-fan... A.C.S.M.U.


Placaj


Salt argeşean


După pauză, Ionuţ Popa trudeşte să scoată echipa din groapă


Ieşenii, în ofensivă din propriul careu


Gazdele menţin calmul pe gazon


Galeria ieşenilor, semi-amorţită


Plictiseală în teren şi la peluză. Copii mai fac o tură cu maşina, mai suflă în vuvuzelă


Panait, peste tuşier



Căpitanul din Copou, în dificultate...


Scuturile şi ambulanţa, pregătite pentru a tempera jocul


Pentru că lupta pentru balon se înteţeşte, mai apare o ambulanţă


Scorul, păzit cu străşnicie


Graţie arbitrajului fără... cusur, fluieraşul central se retrage flancat de un detaşament de gărzi de corp



Noul fundaş al echipei galben-albastre: un membru al trupelor de elită (SWAT) de la... Iaşi