1. Despre ieri, mâine. Adică...
acum.
Albastru Majorelle, Medina, cărămiziu, auriu, căpșuniu.
Ambră, mosc,
iasomie albă, eucalipt, exhalații urbane.
Triluri, eșapamente, tobe,
mieunături, teatru sonor.
Ceai de mentă, suc de portocale, tajin, cușcuș,
clătite cu miere.
Țesături, moschei, argint, ceramică,
floarea-vieții.
Marrakech sau cinci repere pentru fiecare dintre cele cinci
simțuri. Prima zi din a doua oară.
2. Muftiul cheamă zorile
după ce păsările rostesc trilurile de marți. În jallabia ponosite, înfrigurate
și îngândurate, puține siluete pășesc pe ulițele medinei. Soarele trimite raze
arămii abia după ce norii uită de el. Măturoaie adună pe alocuri gunoiul de
peste noapte, iar câțiva stropi de apă culcă praful pe caldarâm mai mult pe ici decât pe colo. Din ce în ce mai mulți măgăruși aleargă sprinten cu poveri
și își lipesc urechile de spate la fiecare claxon sau accelerație de
motocicletă. Biciclete imperceptibile alunecă pe lângă ziduri și uși ferecate.
În minute devenite clipe, ulițele abia se recunosc. Prăvălii ambulante schimbă
peisajul. Și relieful. Țesături de-a valma cu marochinării, giuvaiergii și
mirodenii colorează și parfumează deopotrivă. Medina devine termitieră.
Arabescurile acustice, aromele împletite cu miesme desăvârșesc împrejurul. Cu
pavajul știrb, marea piațetă este arena saltimbancilor cu maimuțe, șerpi și
henna. Care imense cu sucuri reci, cafenele pe verticală și prăvălii îi
inventează o formă. Pare să fie trapezoidalo-romboidalo-octogonală. După ce
soarele s-a plictisit să mai fie perpendicular, arena devine timid un restaurant
internațional... cu specific arăbesc. În meniu: legume aburinde, carne incert
preparată și... nori. Pale de vânt devin rafale după ce prind puteri pe sutele
de ulițe. Frigul este numitorul comun al ceasurilor de marți. Pe mâine,
Marrakech!
3. Același soare se
ițește cu un grad peste ieri. Pășește trândav pe boltă. Nu înainte să stârnească
vrajba între ciripitoare cafenii, vrăbii și zebre africane... înaripate
monocrom. Îi place să arunce cu raze în unii trecători. Se distrează
alungindu-le nefiresc trupurile. Bicicletelor le face patru roți și cailor opt
picioare. Norii și-au dat întâlnire peste Atlas. Asta îi face pe unii mai
veseli, pe alții mai ocupați. Mirosurile de dimineață sunt triste. La prânz se
ascund în nări parfumurile solide la vânzare, iar cele de seară fac nor de
mirodenii peste Jemaa el Fna. Lipsesc puține țări. Ne-am înțeles ce hartă să
desenăm cu pașii în labirintica medină. Stridentul marketing vocal al
localnicilor este străpuns doar de percuțiile metalice, tobe care cântă pielea
cămilelor și voci aproape de transă. Stomatologia medievală dispare când ultimul
restaurant este încărcat într-un cărucior cu pneuri. Pe mese închipuite stau
carii în dentiții ce par de cămilă. Un felcer cu patent vinde, zâmbind,
extracții. La lumina soarelui sau la conul de lumină al unui bec cu gaz poți să
rânjești însângerat și să vorbești franjurat când afli cât te costă. Bonus
primești o placă unisex, bună în apusul vieții. Inshallah, Marrakech!
4. Înainte să adoarmă,
felinarele se miră de goliciunea Medinei. Cu puține ceasuri îndărăt, toate
continentele mușuroiau în bazarul multicolor ucis, după apus, de restaurantul
cât o galaxie aburindă. O liniște nefirească face păsările să-și uite trilurile.
Pavajul lucește în lumina de miere pe care o străpung împovărată de propria-mi
umbră. E ultima dimineață din a doua oară în Marrakech. Las moțăind clădirile
înveșmântate în cărămiziu grunjos, terminate cu scărițe în chip de dune
stilizate, laitmotiv în fațadele, tâmplăriile, cusăturile și prăjiturile
magrebiene. Atlasul cu zăpadă veșnică privește circular peste Maroc de la
altitudinea vârstei sale. E tânăr. Încă suie la peste patru kilometri și
jumătate față de Atlantic. Serpentinicul drum apropie viețuitorii medievalei
cetăți Ait-ben-Haddou de pulberea vestică a Saharei. Cactuși care zâmbesc prin
flori sângerii și bolovani scămoșați de mușchi extratereștri căptușesc versanți
metamorfici. Puțini copaci atârnă de stâncării, lăsând la vedere suferința
geologică. Prin roșcat, felii verzi de rocă fac plecăciuni în fața șisturilor
pământii. Grafitul face efecte disco în bătaia Soarelui. Turnurile termitieră
perforate pentru ventilație, cu sculpturi în paie și lut, cu suișuri istovitoare
pline cu prăvălii colorate complementar, îmbracă stânca uitată de eroziune.
Calea Lactee bombează în orizontală pătura de stele și îmi umple sufletul cu
pixelii magici ai Ait-ben-Haddou-ului. S A H A R A, ne îmbrățișăm
mâine!
5. Atlasul – munții care
păzesc Africa în colțul de nord-vest – devine pulbere în nici 500 de kilometri.
Dune crestate răsucite anapoda de vânt îi ascund stâncăriile, grohotișurile și
bolovanii. Trăiesc acum, ca pudră, în Sahara. Practic, Atlasul își duce zăpezile
permanente în nisipul arid. Viețuiește oriunde își dorește în imensele furtuni
de praf când dau ocol Pământului. Merzouga este hotarul unde dai măgarii pe
dromaderi, clădirile pe corturi, arbuștii pe smocuri răzlețe de iarbă
pipernicită, culorile curcubeului pe roșiaticul infinit, umbra pe soarele
toropitor, wi-fi-ul pe harta stelelor. Linia orizontului face noduri, suie și
cade între munții prăfoși. Soarele nu lipsește în nici într-o zi. Se dă în
spectacol devreme. Auriu în zori, se prăbușește la apus stacojiu, lăsând S A H A
R A să urle, în a triliarda zi și în a triliarda noapte, după apă.
6. S A H A R A: Soarele -
Aprinde - Hotarul - Acum – Răsună – Ardoarea. Inima deșertului palpită laolaltă
cu a mea...
Textul acesta trebuie... ascultat. Cineva să îl citească pentru
tine. Închide ochii. Ascultă muzica. Iată partitura... Pielea cămilelor sună
grav prin degetele berberilor. Tobele sacadează. 1,2,3. 1,2,3. Când te aștepți
mai puțin, o voce masculină străpunge ritmul de îți rupe sufletul. De pe cea mai
semeață dună, cu jallabia de un ceriu fără cusur paspoalat în nisipiu, cu
turbanul care trădează direcția și furia vântului, smulge din el un urlet de
dor. Castaniete marocane gigantice încep să lovească, metalic, același ritm. Îl
schimbă și îl strecoară între scâncete. 1,2,3 urmat de 1,2,3. Când solistul își
trage sufletul, tobele pitice tresaltă. Își împrumută note. Vibrează cu un ton
mai jos, apoi se cațără pe portativ. Percuția rulează în buclă. Și metalul a
rămas în cântec. Finalul este dedicat celui care știe să plângă note acum
hipnotice. Ați simțit iubirea? Dacă nu, să vă cânte cineva drag.
De vreo
cinci ani, port S A H A R A în mine. Și cu mine. Macrometric, s-a strecurat în
sufletul meu. Micrometric, în camera mea foto. Și în trepied. Am adus praful să
își întâlnească particulele dragi. Și să plec cu altele. Să le promit și lor că
revin. Tot de atâta timp, același cântec răsună când gândul ajunge în locul în
care am prins stelele de un colț și Luna a născocit un relief nocturn doar
pentru mine. Acum și pentru voi. Pe aceeași partitură...
7. În S A H A R A, pătura
de stele se sprijină pe un Everest de pudră. Mă și mir că poate să o țină. I-am
numărat becurile celești. Sunt la fel de multe precum boabele de nisip. O stea
are ca soră o granulă. Când i se face dor, cade. Își trage sufletul înainte ca o
furtună să o înalțe și Luna să o scânteieze din nou. Altfel scris, fiecare stea
este o granulă de nisip care lucește noaptea pe boltă, iar fiecare granulă de
nisip este o stea care se aprinde ziua pe dune. Când pătura stelară apune,
răsare luciul din pardoseală. Stelele și nisipul nu prea se odihnesc. Calea
Lactee mosorește licuricii, iar vântul plimbă, nehotărât, praful. Să îl facă
dealuri? Să îl uite în văi? Să îl ducă în lume? Pernuțele dromaderilor fac
propriul relief. Dune liliputane strâng ca niște chingi efemere deșertul. Îi dau
ocol sau îi festonează periferiile. Docile, creaturile acestea te învață să
devii calm pentru că aici timpul curge altfel. Berberii le duc de căpăstru și le
aiuresc busolele. După ce soarele adoarme după o dună, dromaderii își aleg o
stea care să le lumineze odihna. Își lungesc gâtlejul și rumegă în foiala
nisipului umblător.
S A H A R A era tulburată, astăzi. Sucirea acelor de
ceasornic a găsit-o în cămașă de pudră albă. Doar berberii știau drumul care
privea spre Atlas. Nici Soarele nu aveam habar din ce parte o să îmi poarte
umbra. Să fi fost S A H A R A tulburată că am stat atât de puțin? I-am șoptit că revin, să
readuc acasă particulele de nisip care m-au ales să le trec
Gibraltarul.
8. Marocul are punctele
cardinale scurte. Orașul Fes s-a așezat pe singura diagonală lungă, cea care
leagă intercardinala SV de NE. Este un oraș vechi și blând. L-am prins într-un
anotimp incert, cu nopți iernatice și zile deșertice, cu flori timid înflorite
și vânturi iscoditoare. Medina îi este mai strâmtă decât a Marrakech-ului dar la
fel de pestriță, colorată, aromată de mirodenii și pestilențiată de tăbăcării.
La parter, cam aceleași mărfuri se târguiesc după răsăritul Soarelui, iar pe
terase orașul pulsează mult după ce apune Luna. Superbele riad-uri au pereți
comuni triști, străpunși de ferestre puține și mici. Unele sunt învecinate prin
ulițe întunecate, late cât un om. Interioarele sunt răcoroase, înalte,
dichisite, camere nebănuit de spațioase. Arta magrebiană este captivă în
pardoseli, ferestre false, uși vitrate, murale filigranate. În contrast
debusolant sunt clădirile moderne care căptușesc acest leagăn al civilizației
africane, prisăci cenușii cu antene parabolice dese, cocoțate la înălțimea celor
350 de minarete din Fes.
9. În van s-a străduit
Soarele să se dividă în șapte culori spectrale, ori omul să născocească
pigmenți. Nici o nuanță și nici un ton nu i-a scăpat albastrului în Chefchaouen.
Pentru mine, este felul cerului de a trece prin toate stările lui sufletești.
Pentru băștinași, este culoarea Raiului, locul în care vor ajunge negreșit,
intermediați de moschei. Nici nu au altfel cum. Minaretele priponesc în toate
colțurile și în punctele de forță cetatea deșirată pe fațada sudică a unui
pinten metamorfic. Muftii se întrec în incantații de cinci ori în mersul firesc
al unei zile urmărite de noapte. La fiecare rugăciune diurnă, păsările uită să
mai cânte, turiștii rămân catatonici, iar supușii care râvnesc la albastrul
absolut sunt perfect aliniați în moschei, cu fața spre Mecca. Nocturn, muftii
tulbură vise, pun capăt coșmarurilor ori le cântă celor care le așteaptă ruga
amplificată cu... distort. Pavajul, pereții, tâmplăriile, zăbrelele, urzelile
din lână sau mătase, jardinierele, fântânile, mașinile, reflexiile, chiar și
pietrele care fixează uși, toate trec de la albastru ceriu la albastru electric.
Și invers. În contrast sunt doar pisicile portocalii, turiștii dichisiți
complementar ori vreun apus anapoda care devine, prin roșu, galben ori
portocaliu. Măgăruși cenușii și pufoși, struniți cu funii albastre, suie
sprinten pe potecile cerii, împovărați cu prundiș, ciment, gunoi ori te miri ce.
În susul cetății umblă mai des, feriți de turiștii care colcăie în miezul sau în
josul medinei, înnebuniți să plece cu trofee fotografice. Până târziu în noapte,
Chefchaouen zumzăie. Cetatea adoarme la adăpostul muntelui în care se blochează
norul țesut în câteva ceasuri de tutunul și canabisul turiștilor ajunși în
destinația de neratat din viața lor timpurie.
10. Marocul ar fi trist
fără Chefchaouen. Cetatea are exotism unic, care nu o lasă să se odihnească
vreodată în cele 24 de ceasuri. Ori în an. Nu are turismul select din
Casablanca, primitivismul Saharei, altitudinea Atlasului, nici atitudinea
orașelor cu medine și riaduri din acest colț de Africă. Măgăruși dresați,
mini-microbuze furioase sau spinări de localnici harnici suie și coboară fără
răgaz bagajele celor abia sosiți, în tranzit ori pe punctul de a schimba
continentul. Liniștea și haosul conviețuiesc. La fel și situațiile în care
ulițele sunt zidite de oameni, ori clipe nesfârșite în care nu se aud pași;
comercianți care nu găsesc timp să-și facă monetarul sau zile în care le cântă
în buzunare puțini dirhami. Toți oamenii cetății sunt artizani. Țes, cos,
împletesc, cioplesc, brodează, sculptează, pictează, scrijelesc marmura,
modulează fierul ori argintul, coc prăjituri ori pâine. Cei mai mulți vânzători
sunt bărbați. Berberii își feresc femeile. Le țin ascunse în case sau sub multe
cârpe, muncitoare, analfabete, deci supuse. Extrem de puține sunt în prăvălii
sau fac față dialogului în franceză ori în engleză. Nicăieri în Maroc nu am
văzut mai multe jallabia ca aici. Curate și purtate demn. Mai ales la strigările
muftiilor.
Compătimesc daltoniștii care nu au cum să treacă prin ei toate
tonurile, nuanțele și petele cromatice ale albastrului din cetate, chiar și cel
reflectat de Lună și de stele ori cel care răsare în visele diurne și apune în
cele nocturne. Îi păstrez ceriul și după ce Chefchaouen-ul s-a făcut mic în urma
mea. L-am lăsat înfofolit în nori albaștri, pregătiți să primenească fortăreața
turistică. Decolarea peste malurile înspumate ale Tangerului a pus punct celor
10 zile din a doua oară. După o planare turbulentă, pasărea de fier a găsit
locul în care să înnoade Africa de continentul meu.
P.S. Deca-șeherezadele ar
putea continua. Scrise cu pixul digital, poate și cu pixeli.
Mărțișor 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu